De ce am ales schiul de tură?

O poză pe care am văzut-o zilele trecute pe net descrie perfect pârtiile din România. Respectiv, o buclă neîntreruptă la coada de la teleschi, unde cei care se dau jos din instalație in varful muntelui se așează în direct în șir, înapoi până la îmbarcare. “An infinite loop”, unde partea de dat la vale, de schiat, nu mai există. Ei bine, este realitatea pârtiei de la noi, indiferent că vorbim de Sinaia, Poiana, Ranca sau Strajă. Imaginile recente de pe social media nu mint.

cozi lungi la teleschi

Însă nu e singura realitate. De câțiva ani încoace, un grup restrâns, dar în creștere, a început să practice și la noi schiul de tură. Un fenomen ce se dezvoltă rapid în munții României. De ce? Păi, pentru că se evită bucla temporală descrisă mai sus, pentru că se deschid noi orizonturi și o listă infinită de văi și versanți ce pot fi cuceriți.

O altă zi perfectă, pe foci

Filmul complet al zilei îl găsiți aici.

Cu acest gând am plecat și eu în vacanța de sărbători 2020, să scăpăm de București preț de două săptămâni și să ne bucurăm de zăpada abundentă ce a căzut în Bucegi. Ne-am luat o cazare decentă în centrul Brașovului (yes, Airbnb is still alive and kicking) – pentru a ne bucura de restaurantele și atmosfera de Crăciun din centrul istoric și pentru a mai vizita prieteni – iar de acolo am luat pe rând văile și vârfurile din Postăvaru și Bucegi.

“Pe foci” ai libertatea deplină de a îți alege liniile pe munte. Vezi o vale, un versant, știi că în  cutare zi a nins în cutare zonă, ai libertatea de a îți lua echipamentul, să te pui la deal și urci. Simplu!

Fix așa am făcut și noi. În a două zi de Crăciun a venit un viscol teribil peste Postăvaru, a lăsat pe munte 20 cm de pudra proaspătă, însă nicio instalație nu mergea. Noi am ajuns de dimineață la baza pârtiei, iar în 30 de minute eram la Postăvaru. Urcam printre ratrace, care băteau omatul de zor. Ce pot spune, e un privilegiu să ai pârtia amenajată doar pentru tine.
De ce a fost atât de specială ziua aia? Păi, pârtia a fost goală, zăpadă virgină, la Postăvaru nu mai era coadă la bar, iar seară de după a început o ploaie torențială, care a spălat muntele de orice urmă de zăpadă; a două zi totul era maro… Practic, am prins singură zi de schi în Poiana, din Dec 2020.

Însă, adevăratul motiv pentru care ne-am mutat “la munte” două săptămâni, a fost să prindem văile din Bucegi. Eu fusesem cu o săptămâna înainte pe o tură epică pe foci, Peștera – Valea
Ialomiței – Omu – Bătrână – Strungă – Peștera, și aveam marcați în gând câțiva versanți pe care trebuia neapărat să revin. Respectiv, pe fețele dintre Vf Obârșia și Cimitirul Elefanților. În valea dintre ele, aproape de izvorul Ialomiței, este o stana pitorească, mare, la care mă voi întoarce să petrec o noapte cândva. Așa că am strâns o gașcă mixtă, de schiori și splitboarderi, pentru a petrece o zi făină sub soarele alpin.

Urcarea pe foci de la cabina Pestera

Urcarea pe foci de la cabina Pestera

Paranteză 1: Că orice alt sport pe lumea asta, schiul de tură are multe aspecte și “sub-discipline”. Și da, există tură și pentru cei pe snowboard. Se numește splitboard, adică, pe scurt, se ia un board, se taie pe mijloc, se pun canturi pe toate laturile, se montează niște legături cu poziții interschimbabile (pentru urcat și coborât) și se folosesc niște bețe colapsabile, ce se bagă ușor în rucsac.

Revenind la ziua în Bucegi, aceasta a început pe drumul (mult spus), ce coboară din Transbucegi și apoi ocolește lacul Bolboci. O adevărată aventură înzăpezită, ce iarna nu recomand să o abordați fără 4×4. Mașinile le-am lăsat în față telecabinei Peștera, iar de acolo am pornit la deal, în direcția Babele, țînând marcajul de cruce albastră. Urcarea nu e anevoioasă, singura parte dificilă fiind sub Vârful Cimitirul Elefanților, unde sunt de negociat niște stânci și jnepeni care au invadat poteca. Imediat după e o mică șa, unde se vede și țeavă de gaze ce duce la Babele. Aici se face tranziția și se coboară pe panta de vis dinspre nor-vest, către stâna ce se vede în vale.

Poiana ce urmeaza dupa jnepenis

Poiana ce urmeaza dupa jnepenis

Pe urcare, langa "CImitirul Elefantilor"

Paranteză 2: tranziția, așa cum i se spune, este procesul prin care se trece de la setup-ul de urcat la cel de coborât. Legăturile de tură, spre deosebire de cele alpine, au o funcție prin
care permit călcâiului să se miște liber, pentru urcarea la deal și pășirea peste obstacole. Acesta fiind modul de tură. La coborâre, legătură se blochează și la călcâi, devenind astfel ca unele alpine. Experții fac asta în 1-2 minute. La noi e pretext de bășcălie, admirat peisajul și mâncat 🙂

Pantă descrisă mai sus e ideală pentru un novice în “backcountry”. Nu are risc de avalanșă, e destul de lungă și are și câteva mici văioage pentru unele sărituri. Iar la stana de jos se poate lăsa rucsacul, mâncarea sau echipamentul greu, pentru a face urcările mai facile. Eu aș spune că e o zi bună dacă pot să o “dau” de 4-5 ori, mai ales pe o pudră cum am prins noi.

Panta ce duce catre stana, cu primele urme ale zilei

Panta ce duce catre stana, cu primele urme ale zilei

Însă, venisem setat pentru altceva, pentru lunga coborâre de sub Vf Obârșia. Acesta este cel ce se înalta fix deasupra văii, mărginit la vest de valea Ialomiteti și la est de valea Șugărilor. E o urcare mai grea, solicitantă, cu câteva praguri de formațiuni stâncoase, dar care are câte un vâlcel abrupt pe fiecare parte, numai bun pentru cei ce caută senzații mai tari. Am urcat cu Cosmin cât de sus am putut, însă zăpada înghețată făcea dificilă tranziția și staționarea fără colțari. Am dat focile jos încet și cu grijă, iar prima coborâre am făcut-o pe partea dinspre Babele, zona mai abruptă.

Intrarea pe prima vaioaga mai abrupta

Intrarea pe prima vaioaga mai abrupta

A două și ultima coborâre, cum s-ar zice “the highlight of the day”, a fost la apus, a început  aproape de sub stâncile din vârf și ne-a dus până jos în intersecția cu drumul strategic ce străbate Bucegii, înspre Strunga și Bătrână. Astfel de coborari sunt greu de descris în cuvinte, pentru că ai senzația că zbori, pe zăpadă imaculată, cu apusul în față, la “golden hour”. Lumina a fost ideală, totul era viu, de un portocaliu intens, iar liniile alese parcă accentuau senzația de euforie. Ne-am jucat pe micile movile, o săritură când puteam, încrucișând urmele noastre pe zăpadă, chiuind și filmandu-ne unul pe celălalt. Până hăĂĂĂt jos, în vale. Roller coaster rîde, la propriu.

Privelistea de pe urcarea spre Vf Obarsia

Privelistea de pe urcarea spre Vf Obarsia

Stana de sub Obarsia

Stana de sub Obarsia

Babele, vazute de pe urcarea spre Obarsia

Babele, vazute de pe urcarea spre Obarsia

Privirea inspre Lacul Bolboci

Privirea inspre Lacul Bolboci

K2-urile mele, puse la bronzat

K2-urile mele, puse la bronzat

Cu muntele portocaliu în spate, luminat la apus, am făcut ultima tranziție a zilei și apoi am pornit pe foci pe poteca ce ducea la mașini. Mai erau câteva frânturi de lumina în față, cerul
avea o combinație de albastru închis, bleu, mov, galben și oranj, lacul Bolboci era acoperit de ceață, iar zăpadă scârțâia sub foci.

 

Apusul peste Pestera, in drum inapoi spre masini

Apusul, in drum inapoi spre masini

 

Momente că acelea sunt rare, sunt motivul pentru care unii dintre noi merg pe munte, pentru a caută liniște, autocunoaștere și recunoștință. Ceea ce va recomand și vouă 🙂

Video-ul complet al zilei îl aveți aici.

Categories: Schi de tura